La mijlocul sec. XVIII Azerbaidjanul trecea printr-o perioada de fragmentare feudala si era format din hanate independente. Carabahul de Sus, populat majoritar de azeri, era parte componenta a hanatului azer Karabah, care includea, in general, teritoriul dintre Kura si Araks.
      In conditiile in care datorita situatiei lor strategice si geopolitice hanatele azere se vedeau implicate in uneltirile luptei pentru sferele de influenta ale Rusiei, Iranului si Imperiului Otoman, pentru a-si apara propriile interese, unele formatiuni statale azere separate erau nevoite sa incheie acorduri de vasalitate.
      In baza unui acord similar din 1805, hanatul azer independent Karabah a trecut sub autoritatea Rusiei.
      In urma razboiului ruso-iranian din 1804 - 1813, in baza tratatului de la Ghiulistan si Turkmanciai, hanatul Karabah, impreuna cu hanatele Erivan si Nahicevan au trecut definitiv in componenta Imperiului rus. Anume in aceasta perioada a inceput stramutarea in masa a armenilor in regiunea azera Nagornai Karabah, populata in majoritate de azeri si de urmasii vechilor albanezi, fapt relatat de cunoscutul diplomat si scriitor rus A. S. Griboedov.
      Astfel, in 1836, dupa a doua stramutare in masa a armenilor (1828 - 1829), autoritatile ruse au lichidat patriarhia crestina albaneza, al carei patrimoniu a trecut la biserica armeana. Putin mai tarziu, in conditiile pierderii statalitatii si a independentei bisericesti in zonele vestice ale fostei Albanii (regiunea Karabah), unde continuau sa patrunda armenii stramutati, incepe armenizarea populatiei albaneze locale.
      Dupa proclamarea la 28 mai 1928 a Republicii Democrate Azerbaidjan - primul stat democratic din Orientul musulman - una dintre primele masuri luate de guvernul acestei republici a fost cedarea orasului Erivan (Erevan) republicii Armene, care isi proclamase independenta, insa nu avea teritoriu propriu. In acea perioada politica externa a Azerbaidjanului era orientata in directia dezvoltarii relatiilor de prietenie si buna vecinatate cu Armenia. Din pacate, guvernul dasnak al Armeniei, care urzea planuri anexioniste, a inaintat pretentii fata de regiunile Nahicevan, Zanghezur si Karabah, care intrau in componenta statului azer, a caror minoritatea armeana a hotarat, in cadrul congresului din 1919, sa ramana in componenta Republicii Azerbaidjan. Pretentiile teritoriale ale Armeniei au stat la baza razboiului sangeros cu Azerbaidjanul din 1918 - 1920.
      Independenta Azerbaidjanului a fost curmata odata cu intrarea pe teritoriul sau a Armatei Rosii a Rusiei Sovietice, care a proclamat la 28 aprilie 1920 Republica Sovietica Socialista Azerbaidjan. In 1922 RSS Azerbaidjan a fost inclusa in componenta URSS, in cadrul careia atributele independentei republicilor purtau un caracter pur formal. Urmare a pretentiilor teritoriale a RSS Armene, Biroul Caucazian al CC RKP(b) in sedinta din 5 iulie 1921 a luat decizia de a pastra Nagornai Karabah in cadrul RSS Azerbaidjan, considerandu-l teritoriu stravechi azer. In acelasi timp, tinand cont de interesele populatiei armene locale, guvernului Azerbaidjanului i s-a propus sa ofere regiunii Nagornai Karabah autonomie largita.
      Comitetul Executiv Central al Azerbaidjanului a emis in data de 7 iulie 1923 decretul "Cu privire la infiintarea regiunii autonome Nagornai Karabah". Astfel, guvernul RSS Azerbaidjan, actionand in interesul cetatenilor sai de nationalitate armeana, a infiintat printr-un act normativ propriu autonomia pe teritoriul Azerbaidjanului. Odata cu aceasta, pentru cei trei sute de mii de azeri care locuiau compact in Armenia nu era acceptata, atat de catre autoritatile centrale ale URSS, cat si de catre guvernul RS Armene, nici macar autonomia culturala, ceea ce reprezenta o violare a drepturilor lor si a dus in ultima instanta la deportarea repetata a acestora si la expulzarea fortata de pe teritoriul Armeniei de cateva ori pe parcursul secolului trecut, peste 200.000 persoane in perioada 1988 - 1989.

      Istoria celui de al doilea conflict armat dintre armeni si azeri din secolul 20 incepe in februarie 1988, cand in cadrul sesiunii Consiliului regional al Regiunii Autonome Nagornai Karabah (RACM) a Republicii Azerbaidjan a fost luata in mod ilegal decizia cu privire la iesirea din componenta Azerbaidjanului si alipirea la Armenia. Nu factorii confesionali sau etnici stau la baza acestei drame, ale carei dimensiuni au depasit hotarele unei confruntari locale si sau transformat in unul dintre cele mai de lunga durata si mai sangeroase conflicte din Europa postbelica. Izvoarele sale se regasesc in expansionismul si politica de agresiune teritoriala, al carei scop consta in extinderea teritoriului unui stat prin intermediul cotropirii si anexarii fortate a unei parti din teritoriul altui stat suveran, membru ONU, OSCE si a altor organizatii internationale.
      Prologul agresiunii armate de anvergura impotriva Azerbaidjanului au fost actiunile anticonstitutionale ale unor grupari separatiste din Nagornai Karabah, sustinute si controlate din exterior, care luau amploare pe fondul unor incalcari flagrante ale normelor de drept international si a legislatiei sovietice in vigoare la acea data.
      Incepand cu organizarea de mitinguri ilegale, greve si actiuni de nesupunere fata de lege, Republica Armenia a trecut la faza de creare a unor structuri de putere neconstitutionale in regiunea din Karabah din Azerbaidjan. Pe teritoriul Azerbaidjanului erau trimise formatiuni paramilitare, multe arme si munitii, se crea un cap de pod pentru desfasurarea unei agresiuni militare impotriva Azerbaidjanului.
      Actiunile militare la scara larga in zona conflictului armeano-azer au inceput la sfarsitul lui 1991 - inceputul lui 1992. Formatiunile militare armene au demarat operatiuni militare in regiunea Nagornai Karabah, utilizand cele mai performante sisteme de armament, operatiuni care au culminat in februarie odata cu operatiunea de cucerire a orasului Hojali, in cadrul careia au fost ucisi cu bestialitate cca. 800 de locuitori pasnici, inclusiv batrani, femei si copii, precum si cu ocuparea in mai 1992 a raionului Susa. Dupa aceste evenimente actiunile armate au trecut de granitele regiunii si s-au raspandit in interiorul Azerbaidjanului si pe marginea frontierei armeano-azere, inclusiv in zona Nahicevan. In perioada razboiului au mai fost ocupate inca 7 raioane din Azerbaidjan in afara regiunii Nagornii Karabach.
      Astfel, in urma agresiunii impotriva Republicii Azerbaidjan a fost ocupat un teritoriu de mai mult de 17.000 km2, ceea ce reprezinta in jur de 20 % din intregul teritoriu al tarii, au murit peste 18.000 de oameni. Mai mult de 50.000 au fost raniti, au fost jefuite sau distruse peste 900 de localitati, 100.000 de case de locuit, mai mult de 1.000 de obiective economice, peste 600 de scoli si institutii de invatamant, 250 de institutii medicale. Numarul persoanelor stramutate a atins pentru o tara cu o populatie de 8 milioane catastrofala cifra de 800.000 oameni, la care se mai adauga in jur de 200.000 refugiati din Armenia.
      

      Ca urmare a epurarilor etnice, in Azerbaidjan s-a creat o situatie umanitara extrem de grava. Un mare numar de refugiati si persoane stramutate sunt amplasate in tabere de corturi, scoli si camine, in ciuda eforturilor intreprinse, ei sunt in pericol permanent de a muri de frig sau epidemii, din cauza conditiilor sanitare si de trai precare. Problema se agraveaza tinand cont ca printre acesti oameni sunt batrani si copii.
      

      Eforturile de intermediere la nivel international in vederea rezolvarii conflictului sunt initiate in februarie 1992 in cadrul asa numitului proces de la Minsc al OSCE, care este unicul for de elaborare a unui model universal de reglementare a conflictului armeano-azer.
      In vederea solutionarii pe cale politica a acestei probleme a fost creat Grupul de la Minsc - forul pentru organizarea Conferintei de la Minsc.
      Dupa inceperea actiunilor militare si cucerirea oraselor azere, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezolutiile nr. 822, 853, 874 si 884, care prevedeau retragerea imediata si neconditionata a formatiunilor armate armene de pe teritoriul Azerbaidjanului si revenirea refugiatilor si a persoanelor stramutate la locurile lor de domiciliu permanent.
      Momentele cele mai importante ale procesului de negociere au fost sammiturile OSCE de la Budapesta si Lisabona.
      In conformitate cu decizia summit-ului OSCE din 1994, a fost creat institutul Copresedintilor Conferintei de la Minsc, carora le revine sarcina de a "desfasura operativ negocieri in vederea semnarii unui acord politic de incheiere a conflictului militar (Acordul politic general), a carui realizare va inlatura consecintele principale ale conflictului pentru toate partile si va permite convocarea Conferintei de la Minsc".
      Astfel, in urma desfasurarii summit-ului de la Budapesta a fost finalizata sub aspect normativ structurarea in doua etape a procesului de reglementare:
      1) Prima etapa - prin realizarea Acordului se inlatura consecintele conflictului armat, ceea ce inseamna eliberarea totala a tuturor teritoriilor ocupate si asigurarea reintoarcerii persoanelor stramutate la locurile de domiciliu permanent;
      2) Etapa a doua - in urma activitatii Conferintei de la Minsc se va ajunge la o reglementare pasnica atotcuprinzatoare.
      In cadrul summit-ului de la Budapesta a fost, de asemenea, luata decizia privind desfasurarea operatiunilor OSCE de mentinere a pacii dupa incheierea Acordului politic. Dupa Budapesta, Co-presedintii (Rusia-Finlanda) au organizat si au desfasurat 16 runde de negocieri si numeroase consultari cu participantii la conflict.
      In acest rastimp au fost agreate in jur de 75 % din prevederile textului proiectului Acordului si a Anexelor sale. Insa, din cauza unor probleme de principiu - eliberarea integrala a tuturor teritoriilor ocupate, inclusiv a raioanelor Susa si Lacin, asigurarea securitatii participantilor la conflict si retragerea fortelor armate ale Armeniei de pe teritoriul Azerbaidjanului - acordul nu a fost atins.
      In cadrul summit-ului de la Lisabona din 1996 in Declaratia presedintelui in functiune a OSCE au fost formulate trei principii de reglementare a conflictului armeano-azer, si anume:
      - integritatea teritoriala a Republicii Armenia si a Republicii Azerbaidjan;
      - statutul de drept al regiunii Nagornai Karabah, prevazut printr-un acord, intemeiat pe autodeterminare, care sa ofere acestei regiuni cel mai ridicat grad de autoadministrare in cadrul Azerbaidjanului;
      - garantarea securitatii pentru Nagornai Karabah si a tuturor locuitorilor sai, inclusiv obligatii reciproce de asigurare a respectarii prevederilor privind reglementarea conflictului de catre toate partile.
      Aceste principii au fost sustinute de 53 de state-participante OSCE, cu exceptia Armeniei.
       Incepand cu noiembrie 1996 Armenia a intrerupt unilateral consultarile directe dintre consilierii Presedintilor Armeniei si Azerbaidjanului.
       Dupa summit-ul de la Lisabona si infiintarea institutului celor trei co-presedinti (Rusia-Franta-SUA) a avut loc o singura runda de negocieri (in aprilie 1997), care nu a avut rezultate deosebite.
       In iunie-septembrie 1997 co-presedintii au elaborat si au prezentat partilor un nou document, care prevede reglementarea in doua etape a conflictului dupa urmatoarea schema:
      - in prima etapa eliberarea a 6 raioane ocupate cu ocazia conflictului si care nu intra in componenta RAKM (cu exceptia raionului Lacin), reintoarcerea in aceste raioane a populatiei civile si refacerea comunicatiilor de baza in regiunea conflictului.
      - in etapa a doua reglementarea situatiei din jurul raioanelor Lacin si Susa si adoptarea principiilor de baza ale regiunii Nagornai Karabah.
       Asupra reglementarii definitive si atotcuprinzatoare a conflictului, inclusiv asupra Acordului privind statutul de autoadministrare a regiunii Nagornai Karabah in cadrul Azerbaidjanului urma sa se ajunga in cadrul Conferintei de la Minsc.
       In septembrie 1997 Azerbaidjanul a informat oficial co-presedintii cu privire la acordul sau de a accepta acest document in calitate de baza pentru negocierile urmatoare.
       In octombrie 1997 la Strasburg, presedintii Azerbaidjanului si Armeniei au facut o declaratie comuna cu privire la disponibilitatea de a incepe negocierile in baza propunerii Co-presedintilor.
       In decembrie 1997 la Copenhaga in cadrul sedintei Consiliului Ministrilor de Externe ai OSCE a fost facut public raportul co-presedintilor, in care se sublinia necesitatea de a continua eforturile de reglementare a conflictului in baza principiilor de la Lisabona si a propunerilor co-presedintilor.
       Pe 13 - 17 mai 1998 cu ocazia vizitei co-presedintilor in regiune Armenia s-a anuntat oficial revocarea acordului fostului presedinte al Republicii Armenia cu propunerile de reglementare pe etape si s-a manifestat pentru o reglementare "pachet" fara conditii prealabile.
       Armenia respinge categoric principiile summit-ului de la Lisabona si tinde sa inceapa discutarea statutului regiunii Nagornai Karabah in calitate de stat independent.
       Pe 11 martie 1999 - in cadrul Sesiunii plenare a Parlamentului European a fost adoptata rezolutia "Mentinerea pacii in Caucaz " in sprijinirea planului de pace propus de catre Grupul de la Minsk, rezolutie menita sa intensifice eforturile de solutionare a conflictului.
       2 aprilie 1999 - Presedintele Azerbaidjanului, domnul H. Aliyev se intalneste cu Presedintele Armeniei, domnul R. Kocearyan la Moscova. Presedintii ajung la intelegerea de a intensifica legaturile si schimburile de opinii in vederea cautarii cailor de solutionare a conflictului.
       24 aprilie 1999 - Presedintele Azerbaidjanului, H. Aliyev se intalneste cu Presedintele Armeniei domnul R. Kocearyan la Washington prin intermediul lui M. Allbright. Au fost inaintate propuneri legate de dezvoltarea cooperarii regionale si de masuri ale sporirii increderii. In rezultatul intrevederilor se adopta declaratia de la Washington.
       25 mai 1999 - Audieri pe tema solutionarii conflictului armeano-azer in cadrul sedintei Comisiei Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei pe probleme politice. Pozitia Azerbaidjanului legata de solutionarea conflictului a fost expusa de catre Presedintele Parlamentului Republicii Azerbaidjan domnul M. Aleskerov si seful comunitatii azere din Nagornai Karabach, domnul N. Bahmanov.
       16 iulie 1999 - Presedintele Azerbaidjanului, se intalneste cu Presedintele Armeniei la Geneva. A avut loc un schimb de opinii legat de complexul de probleme ale solutionarii conflictului.
       22 august 1999 - Presedintele Azerbaidjanului, se intalneste cu Presedintele Armeniei la Geneva. Continua consultatiile vis-a -vis de cautarea modalitatilor de solutionare a conflictului. In rezultatul acestor tratative Ministri Afacerilor Externe si Ministrii Apararii ai ambelor state au fost insarcinati sa asigure masurile necesare consolidarii regimului de incetare a focului si de reinnoire a negocierilor Grupului de la Minsk din cadrul OSCE.
      In perioada 1 - 2 septembrie 1999 se desfasoara vizita co-presedintilor Grupului de la Minsk din partea SUA si din partea Rusiei K. Kovano si N. Gribcova cu scopul informarii cu privire la situatia din regiune.
      10 septembrie 1999 - Presedintii Azerbaidjanului si Armeniei se intalnesc in cadrul conferintei internationale "Colaborarea pe Marea Neagra si Baltica: spre o Europa integra fara linii separate" care s-a desfasurat la Yalta. In cadrul discutiilor, presedintii au continuat schimbul de opinii cu privire la regimul de incetare a focului existent deja si in legatura cu cautarea modalitatilor de solutionare pasnica a conflictului. Partile au ajuns la intelegerea de a reinnoi tratativele Grupului de la Minsk din cadrul OSCE. In aceeasi zi, au avut loc discutii intre ministrii Afacerilor Externe ai Azerbaidjanului si Armeniei.
      14 septembrie 1999 s-a desfasurat o intalnirea dintre Ministrii Apararii ai Azerbaidjanului si Armeniei la granita dintre doua state. S-au discutat intrebari legate de consolidarea regimului de incetare a focului, luarea masurilor in vederea sporirii increderii si a procedurilor de prevenire si solutionare a incidentelor de-a lungul liniei de contact.
      Pe 17 septembrie 1999 s-a desfasurat vizita domnului V. Colebek, Presedinte in Exercitiu al OSCE. Organizatia OSCE saluta tratativele directe dintre presedinti si sugereaza ambelor parti sa ajunga la solutii pozitive pana la desfasurarea summit-ului OSCE la Istambul.
      La 30 septembrie 1999 din initiativa domnului M. Allbright, Secretar de Stat al SUA are loc intalnirea dintre ministrii Afacerilor Externe ai Azerbaidjanului si Armeniei la New-York. Discutiile legate de gasirea posibilitatilor de reinnoire a tratativelor Grupului de la Minsk din cadrul OSCE continua.
      11 octombrie 1999 - Presedintii Azerbaidjanului si Armeniei se intalnesc in or. Sadarak al Republicii Autonome Nahicievan. S-a desfasurat un schimb de opinii legat de complexul intrebarilor de reglementare a conflictului. In aceeasi zi a avut loc intalnirea dintre Ministrii Apararii ai ambelor state.
      12 octombrie 1999 - Ministrii Afacerilor Externe ai Azerbaidjanului si Armeniei se intalnesc la Luxemburg in cadrul sedintei Consiliului de colaborare cu UE si statele transcaucaziene. Au loc discutii cu privire la stabilirea metodologiei de inlaturare a conflictului si parametrii solutionarii.
      26 - 27 octombrie 1999 - se desfasoara o vizita in regiune a domnului S. Telbota, Prim Adjunct al Secretarului de Stat al SUA. Scopul vizitei a constat in cunoasterea indeaproape a situatiei in regiune si in realizarea discutiei cu privire la perspectivele de incheiere a unui acord de reinnoire a tratativelor de solutionare pasnica a conflictului in cadrul summit-ului OSCE de la Istambul.
      8 - 12 noiembrie - Vizita in regiune a domnului J. Gallard, Co-presedinte al GM din cadrul OSCE din partea Frantei. Scopul vizitei a constat in cunoasterea indeaproape a situatiei.
      18 - 19 noiembrie 1999 - intalnirea sefilor de stat si de Guvern ai statelor membre OSCE la Istambul. In raportul final al summit-ului OSCE de la Istambul si in darea de seama a Presedintelui in Exercitiu s-a subliniat inca o data ca Grupul de la Minsk este cea mai potrivita formula pentru solutionarea conflictului din Karabach si a fost salutata continuarea dialogului dintre doi presedinti menit sa completeze procesul de la Minsk. In cadrul lucrarilor summit-ului OSCE s-a desfasurat o intrevedere intre presedintii Azerbaidjanului si Armeniei in prezenta Presedintilor in exercitiu si a Ministrilor de Externe ai tarilor co-presedintiale ai GM OSCE.
      24 noiembrie 1999 - la Moscova are loc intalnirea dintre Ministrii Apararii ai Azerbaidjanului si Armeniei. In cadrul intalnirii s-au discutat masuri de consolidare a existentului regim de incetare a focului si reducerea situatiei tensionate pe linia de contact.
      13 - 15 decembrie 1999 - se desfasoara prima vizita in regiune a co-presedintilor Grupului de la Minsk din cadrul OSCE in noua sa componenta. In urma vizitei co-presedintia anunta inceperea lucrarilor de elaborare a noilor propuneri mentionand, ca se va acorda o deosebita atentie restabilirii si dezvoltarii economice a regiunii.
      14 - 15 decembrie 1999 se desfasoara la Paris intalnirea dintre purtatorii de cuvant ai parlamentelor statelor Caucazului de Sud. Se discuta perspectivele colaborarii economice si solutionarea conflictelor din regiune.
      24, 28 ianuarie 2000 - Presedintii Azrbaidjanului si Armeniei se intalnesc la Moscova in cadrul summit-ului sefilor statelor CSI si la Davos in cadrul Forumului Economic Mondial. Se discuta din nou modalitatile solutionarii pasnice a conflictului.
      In luna februarie a anului 2000 - La Geneva se desfasoara discutii dintre co-presedintii GM din cadrul OSCE si conducatorii Comitetului International al Crucii Rosii, a reprezentantilor institutiilor financiare internationale si Comisarul Sef al Comitetului de Securitate in urma carora s-a permis participarea acestora in cadrul programului de reabilitare postconflictuala a regiunii si de recuperare a refugiatilor dupa semnarea tratatului de pace.
      20 iunie 2000 - Presedintii Azerbaidjanului, Georgiei, Armeniei si Rusiei se intalnesc la Moscova in cadrul summit-ului statelor CSI. In cadrul intalnirilor se discuta gasirea metodelor de solutionare pasnica a conflictului din Caucazul de Sud.
      3 - 5 iulie - Co-presedintii Grupului de la Minsk din cadrul OSCE efectueaza o vizita in regiune. In cadrul vizitei co-presedintii anunta ca vor acorda o deosebita atentie dezvoltarii economice a regiunii.
      30 noiembrie 2000 - Presedintele Republicii Azerbaidjan, domnul H. Aliyev se intalneste cu Presedintele Republicii Armenia, domnul. R. Kocearyan in cadrul summit-ului sefilor statelor CSI. In cadrul intalnirii se ajunge la intelegerea de intensificare a intalnirilor.
      Dupa cum a mentionat Presedintele Armeniei, domnul R. Kocearyan, in anul 2003 in ambele state se vor desfasura alegeri prezidentiale. Tinand cont de acest aspect, trebuie sa se ajunga la o intelegere inainte de inceperea campaniilor electorale.
      26 ianuarie 2001 - Din initiativa Presedintelui Jacques Chirac, se desfasoara intalnirea dintre Presedintele Azerbaidjanului, domnul H. Aliyev si Presedintele Armeniei, domnul R. Kocearyan. Ambii presedinti au apreciat tratativele de la Paris ca fiind destul de pozitive, mentionand ca au stabilit un plan de intalniri in viitorul apropiat. Intalnirea de la Paris a devenit un factor stimulant al activizarii dialogului bilateral - acestea au fost parerile ambilor presedinti.
      

       Livrarile ilegale de armament rusesc in Armenia in perioada 1993-1994, din care 84 de tancuri T-72, 50 masini blindate, 32 de rachete operative-tactice R-17 cu o raza de actiune de pana la 300 km, capabile sa poarte focoase nucleare, precum si alte tipuri de armament, in valoare de 1 miliard de dolari SUA ingrijoreaza in mod deosebit Azerbaidjanul. Aceste livrari incalca normele de drept international, principiile de reglementare pasnica a conflictului armeano-azer. Asemenea actiuni care contravin normelor legale sunt in contradictie cu rezolutia nr. 853 a Consiliului de Securitate al ONU, cu Declaratia Presedintelui Consiliului de Securitate din 18 august 1993 si cu deciziile Comitetului Personalitatilor Oficiale OSCE din 28 februarie si 14 martie 1992, care cer incetarea livrarilor de armament statelor implicate in conflict, deoarece acestea contribuie la escaladarea conflictului si la continuarea ocuparii teritoriilor azere.
      Livrarile ilegale, de asemenea, incalca direct prevederile Tratatului privind fortele armate conventionale din Europa.
      

      Deja timp de zece ani functioneaza regimul de incetare a focului, la care s-a ajuns pe 12 mai 1994. Insa, in ultimul timp, actiunile provocatoare ale unitarilor armate armene, dislocate dea lungul liniei de intersectare, capata un caracter din ce in ce mai impertinent, urmarind fortarea Azerbaidjanului de a incepe un nou val de actiuni armate. Este necesar a se mentiona faptul ca din luna mai a anului 1994, cand a intrat in vigoare Acordul de incetare a focului, partea armeana l-a incalcat de 1421 de ori.
      

       Activitatea de eliberare a prizonierilor de razboi continua prin intermediul Comitetului International al Crucii Rosii. In perioada 1993-2004 in cadrul schimburilor dintre parti au fost eliberate 357 de persoane, printre care 102 armeni si 255 de azeri. Conform datelor Ministerului Securitatii Nationale al Republicii Azerbaidjan, in Armenia si in regiunea Nagornai Karabach mai raman peste 800 de persoane.